Doamne, ce dor poate sa-mi fie de tine .
sunt plăsmuită din plumbul lui Bacovia și rănile,lacrimile lui ... au trecut 6 luni de atunci , am devenit o lămâie stoarsă fără coajă , pustiul și a făcut cuib în mine ... sunt cu un picior în marea moartă și altul în cea neagră .
sunt rece ca Atlantida și la fel de pierdută
om ? n-am fost niciodată = doar plumb .
m-am oprit intre rămășițe de amintiri ticsite cu tine , tine , tine .
m-am lepădat de lacrimi nu și de sufletul tău .
m-am rătăcit între versuri și nu mai pot scrie .
falangele , mintea mea o iau razna când vine vorba de a-mi deschide sufletul în poeme
inima îmi zvacneste în elegii chinuitoare ce mă țin ostatic în lumea de ieri și azi
Bună
Cum o mai duci ?
